Seria Biblica – Marele Sacrificiu: Jordan Peterson Transcript

Traducere de Jane Arvine

Viață este suferință. Asta este clar. Nu există un adevăr mai greu de combătut, la bază. Este ceea ce, după cum am văzut, le spune Dumnezeu lui Adam și Evei de îndată ce îi da afară din paradis.

Iar femeii i-a zis: “Voi înmulți mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”.

Iar lui Adam i-a zis: “Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit: “Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieții tale! Spini şi pălămidă îți va rodi el şi te vei hrăni cu iarbă câmpului! În sudoarea fetei tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

Facerea (Geneza)

Ce putem face in legatura cu asta? Cel mai simplu, evident si direct raspuns este: Cauta placerea. Urmeaza-ti impulsurile. Traieste clipa. Fa ce este urgent. Minte, inseala, fura, manipuleaza, dar nu te lasa prins. Intr-un univers finalmente fara sens, ce diferenta ar face toate astea? Asta nu e nici pe departe o idee noua. Tragedia vietii si suferinta ce face parte din ea au fost folosite spre justificarea cautarii placerii pentru foarte mult timp. 

“Scurta si plina de durere este viata noastra si nu exista remediu pentru om cand isi atinge sfarsitul, iar nimeni nu s-a intors din Hades.

Pentru ca am fost nascuti intamplator si de acum inainte vom fi ca si cand nu am fost nicicand; pentru ca respiratia din narile noastre este fum, iar ratiunea este o licarire aprinsa de bataile inimilor noastre. 

Cand este stinsa, trupul se intoarce in tarana si spiritul se dizolva asemeni aerului. 

Numele nostru va fi uitat in timp si nimeni nu-si va aminti lucrarea noastra; viata noastra  va trece ca urmele de nori si va fi imprastiata asemeni cetii alungate de razele soarelui si invinsa de caldura lor. 

Pentru ca timpul daruit noua este ca trecerea unei umbre si nu exista intoarcere din moarte pentru ca poarta este sigilata si nimeni nu revine. 

Haideti, prin urmare, sa ne bucuram de lucrurile bune ce exista si sa ne folosim de creatie din plin ca si de tinerete. 

Sa ne umplem de vinuri scumpe si de parfumuri si sa nu lasam florile primaverii sa treaca.

Sa ne incoronam cu boboci de trandafir pana nu se ofilesc. 

Niciunul sa nu ezite a-si imparti bucuria, oriunde sa lasam semne ale petrecerii noastre, pentru ca este portia noastra si este pentru noi. 

Sa opresam omul drept si sarac; sa nu iertam vaduva, nici sa respectam pe cei batrani.

Sa fie puterea noastra legea dreptatii, caci ce e slab se dovedeste a fi nefolositor.” 

Intelepciunea lui Solomon

Este o opera scrisa uimitoare. Incepe cu rationamentul starii de Nihilism si se incheie cu justificarea tiraniei fasciste. E veche de mii de ani si totusi se desfasoara inca atat de concis. 

Placerile urgente pot fi trecatoare, dar sunt placeri. Este ceva ce poti aduna impotriva terorii si durerii existentiale. Fiecare pentru sine si diavolul sa ia ce ramane, spune un proverb. De ce sa nu iei tot ce poti atunci cand apare oportunitatea? De ce sa nu traiesti asa? Care este alternativa? Si de ce sa ne batem capul?

Stramosii nostri au gasit raspunsuri foarte sofisticate la asemenea intrebari, dar tot nu le intelegem inca foarte bine. Asta pentru ca in mare parte sunt inca implicite si se manifesta in primul rand prin ritual si mit, pana acum incomplet articulate. Le reprezentam pe scena si in povesti, dar nu suntem suficient de intelepti incat sa le formulam explicit.

Suntem inca cimpanzei intr-o trupa sau lupi intr-o haita. Stim cum sa ne comportam, stim cine este cine si de ce. Am invatat asta din experienta. Cunostintele noastre au fost formate de interactiunea cu altii. Am stabilit drumuri usor de anticipat si tipare de comportament, dar nu le intelegem pe deplin, sau de unde au provenit. Au evoluat in timpuri indelungate. Nimeni nu le-a formulat explicit, cel putin nu in trecutul apropiat.

Chiar daca ne-am spus unii altora cum sa ne comportam dintotdeauna.

Intr-o zi totusi, nu atat de in trecut, ne-am trezit. Deja actionam, dar am inceput sa observam cum actionam. Am inceput sa ne folosim corpurile drept ustensile care sa reprezinte actiunile, am inceput sa imitam si sa punem in scena. Am inventat ritualul, am inceput sa jucam propriile experiente. Apoi am inceput sa spunem povesti. Ne-am codat observatiile legale de dramele proprii in acele povesti. In acest fel, informatiile care erau mai intai constranse in comportamentul nostru au ajuns reprezentate in povestile noastre, dar inca nu intelegeam, nici nu intelegem, tot ceea ce inseamna.

Naratiunea biblica a paradisului si decaderii este o astfel de poveste, fabricata din imaginatia noastra colectiva, lucrata de-a lungul secolelor. Este o povestire profunda a esentei existentei si ne duce pe calea unei conceptualizari si actiuni potrivita acestei esente.

In Gradina Edenului, inainte de constienta de sine – spune povestea – fiintele umane erau fara de pacat. Protoparintii nostri Adam si Eva paseau alaturi de Dumnezeu, apoi au fost ispititi de sarpe. Primul cuplu a gustat din Pomul Cunoasterii Binelui si Raului, au descoperit moartea si vulnerabilitatea si s-au indepartat de Dumnezeu. Omenirea a fost alungata din paradis si a inceput existenta sa muritoare si plina de efort.

Ideea de sacrificiu apare curand dupa aceea, incepand cu povestea lui Cain si Abel, dezvoltandu-se dupa cum vedem in povestile cu Avraam. Dupa mult efort si contemplare, umanitatea afla ca favorul lui Dumnezeu poate fi obtinut si ca mania Sa poate fi potolita prin sacrificiul corect, iar crima sangeroasa umbla printre cei care nu voiesc sau nu sunt in stare sa reuseasca in acest fel.

Cand se angrenau in sacrificiu, stramosii nostri au inceput sa actioneze ceea ce putem considera in aceasta fraza: Ceva mai bun poate fi obtinut in viitor daca renuntam la ceva de valoare in prezent. Amintiti-va daca vreti, ca necesitatea muncii este unul din blestemele puse de Dumnezeu asupra lui Adam si descendentilor sai, drept consecinta a pacatului originar.

Trezirea lui Adam la limitarile fundamentale ale fiintei sale, vulnerabilitatea sa si in final, moartea sa, sunt echivalente cu descoperirea viitorului. Viitorul. Acolo te duci sa mori. Sperand ca nu prea curand. Sfarsitul tau poate fi amanat prin munca, prin sacrificiul din prezent ca sa beneficiezi mai tarziu. Din acest motiv, pe langa altele, conceptul de sacrificiu este introdus in capitolul biblic imediat urmator dramei decaderii. Este o mica diferenta intre sacrificiu si munca.

Amandoua sunt de asemenea tipic umane. Uneori, animalele se comporta ca si cand ar muncii, dar isi urmeaza instinctul. Castorii construiesc baraje. Fac asta pentru ca sunt castori, iar castorii ridica baraje. Ei nu se gandesc: da, as prefera sa fiu pe o plaja in Mexic cu iubita mea in timp ce fac asta.

In mod prozaic, un astfel de sacrificiu, munca, este o amanare a recompensei. Insa este o fraza foarte ordinara ca sa descriu ceva de o insemnatate atat de distrugatoare sufleteste. Descoperirea amanarii placerii recompensatoare a fost simultan si descoperirea timpului si a cauzalitatii.

Acum mult timp, in timpurile pierdute, am inceput sa constientizam ca realitatea este structurata ca si cand putem negocia cu ea. Am invatat ca daca ne comportam corect in prezent, controlandu-ne impulsurile, luand in considerare rugamintile altora, putem sa ne aducem recompense in viitor, intr-un timp care nu exista inca. Am inceput sa ne inhibam, controlam si organizam impulsurile imediate astfel incat sa nu ii mai incurcam pe altii si nici pe noi din viitor. Aceasta a fost nedespartit de organizarea societatiiDescoperirea relatiei cauzale dintre eforturile de azi si calitatea zilei de maine a motivat contractul social, organizarea care permite munca de azi sa fie pastrata onest, mai ales sub forma de promisiuni de la altii.

A intelege este uneori ceva ce se manifesta in actiune inainte de a fi articulat, asa cum un copil se comporta ca o Mama sau un Tata inainte de a fi in stare sa relateze ce inseamna aceste roluri. Ideea si actul sacrificiului ritualistic daruit lui Dumnezeu au fost un spectacol timpuriu si sofisticat al ideii de utilitate a amanarii. 

Exista o calatorie lunga si conceptuala intre a te infrupta ca un infometat si a invata sa pui deoparte ceva surplus de carne afumata pentru sfarsitul zilei sau pentru cineva care nu este prezent. Dureaza mult sa inveti sa pastrezi orice pentru tine mai tarziu sau sa imparti cu cineva. Acelea sunt cam acelasi lucru, ca in cazul anterior, cand imparti cu tine din viitor.

Este mult mai usor si mult mai probabil sa halesti totul imediat si in mod egoist. Sunt calatorii similare intre fiecare treapta sofisticata referitoare la amanare si conceptualizarea ei: imparteala pe termen scurt, pastrarea la rece pentru viitor, reprezentarea acestei pastrari sub forma de inscrisuri, apoi de monede, ca in cele din urma sa pui bani deoparte la banca. Unele conceptualizari au servit drept intermediari, altfel intreaga paleta de practici si idei referitoare la sacrificiu si munca si reprezentarea lor nu ar fi aparut niciodata.

Stramosii nostri au jucat o drama. O fictiune literara. Au personificat forta care guverneaza soarta intr-un spirit cu care poti negocia. Cu care poti face schimburi, ca si cand ar fi o alta fiinta umana, iar lucrul cel mai uimitor este ca a functionat. In parte datorita faptului ca viitorul este in mare compus din alte fiinte umane. Deseori, tocmai din cei care au privit, evaluat si analizat cele mai mici detalii ale comportamentului nostru trecut. Nu este un concept indepartat de Dumnezeu, care priveste de sus, urmarindu-ti fiecare miscare si scriind intr-o carte foarte mare tot ceea ce faci.

Uite o idee simbolica si productiva: Viitorul este un tata Judecator. Este un inceput bun. Insa apar doua intrebari aditionale, arhetipale si fundamentale datorita descoperirii sacrificiului si muncii. Amandoua sunt legate de extensia logicii muncii si anume: sacrifica acum spre a castiga mai tarziu.

Prima intrebare: Ce trebuie sacrificat? Micile sacrificii pot fi suficiente pentru a rezolva probleme mici, dar este posibil ca sacrificiile mai mari, mai complexe sa rezolve o multitudine de probleme mari si complexe dintr-o data. Asta este mai greu, dar poate fi mai bine. Sa urmezi disciplina necesara pentru scoala medicala, spre exemplu, va interveni cu stilul de viata al unui student petrecaret. Renuntand la petreceri este un sacrificiu, insa un doctor, ca sa-l citez pe G W Bush: “chiar are ce pune pe masa familiei sale.” Este mult efort dozat intr-un timp foarte lung. Asa ca sacrificiile sunt necesare pentru a imbunatati viitorul, iar sacrificiile mari pot fi mai bune.

A doua intrebare: Am stabilit deja principiul de baza: sacrificiul va imbunatati viitorul. Dar ce implica asta in cel mai extrem caz final? Unde isi gaseste limita acest principiu de baza? Care ar fi cel mai mare, mai eficient, mai placut lui Dumnezeu din toate sacrificiile posibile si cat de bun ar putea fi cel mai bun viitor posibil daca acest sacrificiu ar fi facut?

Povestea biblica a lui Cain si Abel, fiii lui Adam si ai Evei, urmeaza imediat expulzarii proto-parintilor din paradis. Cain si Abel sunt chiar primii oameni, intrucat parintii lor au avut contact direct cu Dumnezeu si nu s-au nascut in modul standard. Cain si Abel traiesc in istorie, nu in Eden. Ei trebuie sa munceasca. Ei trebuie sa aduca sacrificii spre a-i fi pe plac lui Dumnezeu si fac asta pe un Altar si conform unui ritual.

Apoi lucrurile se complica. Sacrificiile lui Abel Il multumesc pe Dumnezeu, dar nu si ale lui Cain. Abel este recompensat de multe ori, nu si Cain. Nu este clar de ce cu toate ca textul sugereaza puternic faptul ca sacrificiul lui Cain nu e facut din inima. Poate calitatea lui este inferioara, poate spiritul sau era ranchiunos, poate Dumnezeu se simtea iritat. Si toate acestea sunt realiste, inclusiv neclaritatea explicatiei ca nu toate sacrificiile sunt egale in calitate. Mai mult de atat, deseori apare ca si cand sacrificiile de calitate aparent superioara sunt uneori recompensate cu un viitor mai bun si nu este clar de ce. De ce nu este Dumnezeu multumit si ce trebuie schimbat ca sa Il multumim? Acestea sunt intrebari dificile si toata lumea le pune mereu chiar daca nu observa asta. Sa iti spui astfel de intrebari este la fel cu a gandi. 

Constientizarea faptului ca placerea poate fi amanata in mod util a survenit cu o dificultate aproape imposibil de exagerat. O astfel de constientizare este absolut contrara instinctelor noastre animalice, fundamentale si antice, care cer satisfacere imediata. In special in conditii de deprivare, care sunt implicit inevitabile si dese, iar ca sa complicam si mai mult lucrurile, aceasta amanare devine utila cand civilizatia s-a stabilizat suficient astfel incat sa garanteze existenta unei recompense tarzii. Daca tot ce economisesti este distrus sau mai rau, furat, nu are nici un rost sa economisesti. 

Din acest motiv un lup va inghiti 10 kg de carne cruda la o masa. Nu se gandeste: “Frate, urasc sa ma umflu. Poate ar fi bine sa pastrez si pentru saptamana viitoare.” 

Uite o evolutie comportamentala, de la animal la om. Este gresita fara indoiala in detalii, dar este suficient de corecta pentru tinta noastra referitoare la subiect. In primul rand, exista surplus de mancare. Lesuri mari de mamut sau alte erbivore uriase pot aduce un surplus de mancare. Multi mamuti. Poate toti. Cu un animal mare, ramane ceva pentru mai tarziu dupa vanatoare. Asta este ceva accidental la inceput. Ulterior, utilitatea lui mai tarziu incepe sa fie apreciata. O notiune temporara de sacrificiu se dezvolta in acelasi timp.

Daca pastrez putin acum, chiar daca imi doresc asta pe moment, nu o sa infometez mai tarziu. 

Aceasta notiune temporara trece la urmatorul nivel.

Daca pastrez putin acum, nu imi va fi foame si nici celor dragi.  

Si la urmatorul nivel.

Nu pot manca tot mamutul, dar nici sa-l lasa asa prea mult timp nu se poate. Ce-ar fi sa hranesc alti oameni? Poate isi vor aminti si imi vor da din mamutul lor cand vor avea, iar eu deloc. Asa ca o sa am ceva mamut acum si ceva mamut mai tarziu. Este un schimb bun. Poate ca cei pe care ii hranesc se vor increde in mine mai mult, in general. Si asa putem face schimb la infinit. 

In acest fel, mamut devine mamut viitor si mamut viitor devine reputatie personala. Asa se naste contractul social. Sa imparti nu inseamna sa dai ceva de valoare ca sa primesti nimic, asta este doar ce cred copiii care refuza sa imparta. Sa imparti inseamna sa initiezi corect procesul schimbului. 

Un copil care nu poate imparti, nu poate face schimb, nu poate avea prieteni. A avea prieteni este o forma de schimb.  Benjamin Franklin a sugerat ca un nou-venit in cartier sa ceara vecinului sa-i faca un favor, citand o maxima veche:

Cel ce iti face un bine, ti-l va face si pe al doilea cu mai multa inima, decat cel caruia i-ai facut tu un bine.” 

In opinia lui Franklin, sa ii ceri cuiva un favor, nu ceva extrem evident, este cea mai utila si prompta invitatie la interactiune sociala. Astfel de cerinte ii permit vecinului sa se prezinte ca un om bun la prima intalnire. Inseamna totodata ca vecinul ii poate cere nou-venitului o favoare in schimb, in urma datoriei astfel create. In acest fel, ambele parti isi pot depasi frica si ezitarea legate de prezenta unui strain.

Este mai bine sa ai ceva decat nimic. Si mai bine este sa imparti generos ceva ce ai. Dar si mai bine decat toate acestea este sa fii recunoscut pentru generozitate. Asta este ceva ce dureaza. Este ceva pe care te poti baza. In acest moment al abstractizarii putem observa cum s-au pus bazele conceptelor precum demn de incredere, onest, generos. S-a pus bazaunei moralitati articulate in care productiv, onest si generos este prototipul cetateanului bun si al omului bun. 

Putem vedea in aceasta maniera cum cele mai ridicate principii morale pot lua nastere din simpla notiune ca resturile sunt o idee buna. 

E ca si cand ceva de felul urmator s-a intamplat pe masura ce umanitatea a evoluat:

Mai intai au fost zeci sau sute de mii de ani pana ce au aparut istoria scrisa si actul dramatic. In acest timp, practicile gemene de amanare si schimb au luat nastere, incet si dureros. Apoi au fost reprezentante metaforic in abstractiuni precum ritualuri si povesti de sacrificiu, spuse in aceasta maniera:

E ca si cand o figura puternica salasluieste in cer, care vede totul si te judeca.

Sa renunti la ceva de valoare pentru tine pare sa-l faca fericit si vrei sa-l multumesti pentru ca iadul se dezlantuie daca nu o faci. Asa ca practica sacrificiul si imparte pana devii expert si totul va merge bine pentru tine.

Nimeni nu a spus toate acestea, cel putin nu atat de clar si de direct, dar erau implicite in practica si apoi in povesti. Actiunea a venit mai intai, asa cum si era necesar.  Asa cum animalele puteau actiona, dar nu puteau gandi. Implicit, valoarea nerecunoscuta a venit mai intai, actiunile fiind inaintea gandului, apoi au personificat valoarea, dar nu au facut-o explicita.

Oamenii au vazut cum cei de succes au reusit, iar cei fara de succes au pierdut, timp de mii si mii de ani. Ne-am gandit si razgandit si am ajuns la o concluzie. Cei dintre noi care reusesc, amana placerea, cei dintre noi care au succes, negociaza cu viitorul. 

O idee mareata a luat nastere, luand din ce in ce mai clar o forma articulata, in povesti si mai clar articulate. Care este diferenta dintre cei care reusesc si cei care esueaza? Sacrificiul de succes. Lucrurile se imbunatatesc pe masura ce oamenii de succes practica sacrificiul.

Intrebarile au devenit mai precise si simultan mai complexe. Care este cel mai mare sacrificiu posibil pentru cel mai mare bine posibil? Iar raspunsurile au devenit exponential mai complexe si mai adanci.

Dumnezeul traditiei vestice, asemeni multor altor zei, necesita sacrificiu. Am analizat deja de ce, dar uneori merge si mai departe de atat. Nu cere numai sacrificiu, ci acela pe care il iubesti cel mai mult.

Acest lucru este evidentiat puternic si in acelasi timp naucitor in povestea lui Avraam si a lui Isaac. Avraam, iubit de Dumnezeu, si-a dorit mult timp un fiu si Dumnezeu i-a promis un fiu, dupa multe amanari, in conditii aparent imposibile precum varsta inaintata si avand o sotie infertila. Nu mult dupa aceea, cand Isaac cel nascut in mod miraculos era inca un copil, Dumnezeu revine intr-un mod aparent barbar si cere ca umilul sau rob sa isi sacrifice propriul fiu. Povestea are un final fericit. Dumnezeu trimite un inger sa opreasca mana lui Avraam si accepta un miel in schimb. Asta este un lucru bun, dar nu da un raspuns temei noastre: De ce a fost nevoie ca Dumnezeu sa ceara mai mult? De ce Viata ne impune astfel de cereri?

Vom incepe analiza noastra cu un truism. Clar, evident si subevaluat. Uneori lucrurile nu merg bine. Pare sa aiba legatura cu natura oribila a lumii, cu bolile si foametea ei, cu tiraniile si tradarile sale. Dar uite care este faza: uneori lucrurile nu merg bine si nu este vina lumii. Cauza este ceea ce este cel mai valorificat. De ce? Pentru ca lumea este revelata pana la un anumit grad printr-o scara a valorilor tale. Daca lumea pe care o vezi nu este cea pe care ti-o doresti, este timpul sa-ti evaluezi valorile. Este timpul sa scapi de prezumtiile curente. Este timpul sa dai drumul. Poate este chiar timpul sa sacrifici ce iubesti mai mult, ca sa devii ceea ce poti deveni, in loc sa ramai ceea ce esti.

Ceva valoros la care renunti asigura prosperitate viitoare. Ceva valoros pe care il sacrifici Il multumeste pe Dumnezeu. Ce este valoros si bine sacrificat? Sau cel putin se apropie de asta? O parte din carnea dorita. Cel mai bun animal din turma. O posesiune valoroasa. Ce e mai presus de asta? Ceva intens de personal si dureros de renuntat. Acesta este probabil simbolul circumciziei asupra careia insista Dumnezeu, ca parte din ritualul sacrificiului lui Avraam. Ce e mai presus de asta? Ce apartine mai mult intregii persoane mai degraba decat partial? Ce constituie cel mai mare sacrificiu pentru a castiga cel mai mare premiu?

Este o cursa stransa intre copil si sine. Sacrificiul mamei, care-si ofera copilul lumii, este exemplificat in mareata sculptura a lui Michelangelor “La Pieta”.  Michelangelor a sculptat-o pe Fecioara Maria contemplandu-si Fiul crucificat printre ruine. Ea sade cu trupul Fiului ei in brate. Trupul Lui este infrant, a fost distrus. Este o lucrare de geniu tragica si foarte frumoasa. O reprezentare la nivel de geniu. Este vina ei. Prin ea El a intrat in lume si in tragedia de a exista. Este drept sa aduci un bebelus in aceasta lume oribila? Fiecare femeie isi pune aceasta intrebare. Unele refuza, au motivele lor. Fecioara Maria a raspuns da, voluntar, stiind foarte bine ce va urma, asa cum stiu toate mamele, daca isi permit sa vada. Este un act suprem de curaj, cand este facut voluntar. 

In schimb, Hristos se ofera Lui Dumnezeu si lumii, tradarii si torturii, precum si mortii. Pana la punctul in care disperat striga acele cuvinte teribile: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai abandonat?”  Aceasta este povestea arhetipala a omului care ofera totul pentru bine, care isi ofera viata pentru evolutia existentei, care permite Vointa Domnului sa se manifeste complet in limitele unei singure vieti muritoare. Acesta este modelul omului onorabil.

In cazul Lui Hristos, pe masura ce se sacrifica, Dumnezeu, Tatal Sau, isi sacrifica simultan Fiul. Din acest motiv drama crestina a sacrificiului de sine si a fiului este arhetipala. Este o poveste la limita, unde nimic mai extrem, mai mare, poate fi imaginat. Aceasta este definitia arhetipala ce sta la baza religiei.

Durerea si suferinta definesc lumea. Despre asta nu exista indoiala. Sacrificiul pot tine durerea si suferinta la distanta, intr-o mai mica sau mai mare masura, iar sacrificiile mari pot face asta mai eficient decat cele mici. Si despre acestea nu poate exista indoiala. Fiecare detine aceasta cunoastere in suflet. Prin urmare, cel ce doreste sa usureze suferinta, cel ce doreste sa corecteze defectele existentei, cel ce doreste sa aduca cel mai bun viitor posibil din toate variantele, cel care doreste sa creeze Raiul pe pamant, va face cel mai mare sacrificiu, de sine si de copil, de tot ce iubeste, va trai o viata tintita spre bine. Va uita de orice urgenta, va merge pe calea celui mai mare inteles si va aduce in aceasta maniera salvarea acestei lumi incontinuu disperate.



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *